aditzah

E târziu în noapte, e devreme în zi. Afară bate vântul, stă să ningă. Iar eu sunt nostalgic . Mi-aduc aminte de copilărie şi mi-e dor. Mi-e dor să fiu copil. Mă bucur că am crescut, dar în acelaşi timp, îmi pare rău. Parcă altfel ne bucurăm când suntem copii. Atunci ştiam să apreciem orice. Ne bucuram la fiecare nouă jucărie, la fiecare lucru nou descoperit. Lumea era a noastră. Ne simțeam bine. Nu ne păsa de nimic, eram fericiți. şi parcă am impresia că nu destul. Atunci când creşti, nu mai ai timp să te bucuri. Nu mai ai timp să apreciezi lucrurile mici din viață. Micile detalii. Un zâmbet, o privire. O mişcare a genelor. O ținere caldă de mână, când e urât afară. Un sărut. O îmbrățişare, atunci când te simți singur. O vorbă spusă la timpul potrivit, la momentul potrivit. Viața trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama. Se grăbeşte, iar noi ne grăbim să creştem. Ce prostie. Orice moment al vieții trebuie apreciat. Orice gest. Mereu pe fugă, pierdem. Viața nu e o cursă, nu trebuie să ajungă nimeni primul la linia de sosire. De ce ne grăbim? De ce vrem neapărat să ajungem cât mai repede în viitor? Să creştem, să facem aia, să facem aialaltă. Dacă te gândeşti prea mult la viitor, nu mai apuci să trăieşti prezentul şi o să te uiți în trecut, cu un zâmbet pe față şi cu o lacrimă pe obraz. îmi aduc aminte, când eram mic, ce mă bucuram când venea prima ninsoare. Ce mă bucuram când făceam cazemate şi mă jucam. Ce mă bucuram când făceam bradul de Crăciun şi când descopeream cadourile sub el, în prima zi de Crăciun. După aia, când venea ziua mea. Abia aşteptam să văd ce am să primesc. îmi aduc aminte de clasa I şi de cât de frumoasă şi simplă era viața atunci. Am momente frumoase, de care îmi amintesc cu drag, cu mare drag, atunci când am timp să-mi amintesc. Am momente urâte, foarte urâte, pe care mă chinui să le uit. Pe care vreau să le las în urmă. M-au afectat, m-au făcut să cresc. Nu vroiam să cresc. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de copilărie. Să nu se termine. Mă gândesc că o să vină o vreme când o să am şi eu copii. Sper din toată inima să le pot asigura o copilărie frumoasă. Să-i învăț îsă se bucure. Să-i învăț să aprecieze viața. Să mă bucur alături de ei. Mă uit nostalgic, atât la trecut, cât şi la viitor. Dar mai am mult până atunci.
Acum vreau să mă bucur de prezent. Să-mi trăiesc cei mai frumoşi ani. Să-i fac frumoşi. Să mă bucur de ei. Pentru că după foarte multă vreme, sunt fericit. Mă bucur. Savurez momentul. Pentru că iubesc şi sunt iubit, pentru că nu sunt singur, pentru că am oameni care sunt lângă mine, la bine şi rău. Pentru că, deşi nu e totul perfect, sunt sigur că toate lucrurile rele vor trece, iar lucrurile frumoase se vor transforma în amintiri de care îmi voi aminti cu plăcere, peste câțiva ani. Pentru că lucrurile bune se întâmplă. Pentru că viața are sens.
Am aflat că iubirea e singurul lucru care contează. Dacă dragostea e prezentă în viața ta, vei trece peste orice. îți dă putere să mergi mai departe. îți aduce aminte să trăieşti clipa. Să te bucuri. Să apreciezi orice moment. Carpe Diem.
Mulțumiri persoanei pe care o iubesc. Mulțumesc că mi-ai adus aminte ce înseamnă să te bucuri. Că mi-ai adus aminte ce înseamnă să fii iubit. Te iubesc.
Mulțumiri persoanelor apropiate mie. Atât prietenilor buni, cât şi celor ce mă înconjoară zi de zi.
Mulțumiri vouă, dacă aveți răbdare să citiți ce am scris şi dacă vă face să vă aduceți aminte să vă bucurați.

Carpe Diem.
 

El. Ea. Personaje.
O cameră. O masă. 2 scaune. o scrumieră. decor.

El: Deci, până la urmă, există. Sau nu?
Ea: Nu-i aşa simplu. Nu se rezumă la asta.
El aprinde o țigară.
El: Atunci? La ce se rezumă?
Ea: La un fel de a fi. La nişte principii. La un mod de a-ți trăi viața.
El: Tot ce ai zis mai sus e irelevant. N-are absolut nicio legătură cu subiectul.
Ea: Cum să nu?
El: Poți avea principii şi fără să crezi. Ba poți să trăieşti foarte bine şi fără să crezi.
Ea: Da, dar când mori?
El: Când mori, ce?
Ea: Când mori, ce se întâmplă?
El: Ce pula mea întrebare mai e şi asta? De unde să ştiu, că doar n-am murit. Nuş, pur şi simplu, mori, te plâng şi te îngroapă.
Ea:
Păi atunci, ce rost mai are viața? Trebuie să crezi în ceva. Că ajungem
undeva, după ce murim. Nu neapărat în rai sau iad, ci că ceva se
întâmplă după.
El: De ce? De ce e nevoie neapărat să se întâmple ceva, după?
Ea:
Pentru că altfel… viața ar fi degeaba. Acțiunile noastre, trebuiesc
judecate, într-un final, de cineva, nu? Altfel, ce rost ar mai avea.
El:
Au. Viața nu e degeaba. Viața e pentru noi. Noi trebuie să o trăim, iar
dacă e cineva să ne judece acțiunile, aceia suntem tot noi. Nu vreo
forță superioară, ci noi. Trebuie să ştim să o trăim.
Ea: Niciodată n-o să ştim. De-aia avem nevoie de o forță superioară. Să ne ghideze.
El:
Afirmație stupidă. Dacă iei divinitatea ca pe o hartă, ajungi la dracu.
Nu, viața e o hartă pe care fiecare şi-o desenează pe parcurs.
Ea: Atunci, de ce cred sute de milioane de oameni în asta?
El: Auto-apărare. Cred de frică. Cred, pentru că aşa au fost educați, să creadă în ceva.
Ea: Asta e o tâmpenie. Fiecare crede în ce vrea.
El:
Trebuie să ajungi la o anumită maturitate, să ajungi să crezi în ce
vrei. Până atunci, crezi ce ți s-a spus. După care, dacă vrei, te poți
auto-educa.
Ea: şi totuşi, de ce divinitate?
El: Pentru că
divinitatea e superioară omului. Drept urmare, principiile divinității
ar trebui să fie superioare celor omeneşti. Până la urmă, toate au fost
scrise de către oameni.
Ea: Da, oameni inspirați de divinitate.
El:
Nu, oameni care au încercat să schimbe lumea în bine, cu ajutorul
propriilor creiere. Au avut nişte idei, bune de altfel, le-au ascuns în
povestirile cu şi despre divinități, după care le-au comunicat.
Problema e că sunt dobitoci care iau povestirile alea ad-literam.
Ea: Deci, până la urmă, ce ar trebui să facă?
El: Să stea naibii şi să citească. Să gândească pentru ei. Să nu mai facă ce le spune slujitorul divinității să facă.
Ea: De ce, cu preoții ce ai?
El:
Unor instituții le convin oamenii proşti. Sunt mai uşor de convins şi
nu pun întrebări. Fiindcă ştiu că utilitatea lor pe pământ e relativă,
în căcat, oamenii n-au nevoie de ei.
Ea: Exagerezi.
El: Oare?
Ea: Chiar nu crezi în binele pur?
El: Nu. Nici n-am să o fac vreodată. Niciun om nu va face vreun bine suprem. Nu există aşa ceva.

The End.

E seacă. Dar e o metodă prin care îmi exprim unele opinii.

Începuturi

La început a fost o mare explozie. Din explozia aia s-a format Universul. Dupa aceea, încet, încet, stelele au început sa scape de reziduuri, iar astfel s-a format Pamântul, cu toate materialele sale. Din aceste materii am aparut si noi, fiintele vii.

Barbatul si Femeia

Nu prea conteaza cine a fost primul. Într-o zi, barbatul si-a dat seama ca poate face multe lucruri mai bine decât femeia. Era si mult mai solid, iar în plus, avea si un ciomag, pe care în scurt timp a observat ca îl poate baga într-o anumita gaura a femeii.

Suparat ca dupa aceasta operatiune , ciomagul i s-a micsorat considerabil, barbatul a pus mâna pe un alt ciomag, mai mare, mai gros si mai lemnos si i-a dat femeii una peste ceafa. Femeia s-a suparat, a promis ca gaura ei nu mai e disponibila si a devenit prima feminista . Între timp, barbatul a gasit alte femei, cu gauri disponibile, i-a zis feministei ca nu-i mai trebuie gaura ei si a devenit primul misogin.

Conducatori

Dupa ce barbatii si femeile s-au înmultit, cineva s-a gândit sa puna pe altii sa faca treaba lui. Asa ca si-a prelucrat cel mai mare ciomag si a început sa dea ordine. Cine refuza, primea câte un ciomag pe spate. Astfel a aparut primul politician la putere.

În scurt timp, un alt barbat s-a plictisit sa tot fie pus la munca, si-a luat ciomagul si i-a palit câteva lovituri conducatorului. Astfel, a devenit primul politician din opozitie. În cele din urma s-a dovedit ca adevaratul conducator nu e cel cu cel mai mare ciomag, ci cel care mânuieste cel mai bine ciomagul.

 

Restul e… istorie.
 

Cum era băi, melodia aia, de-o fredonam toţi puştanii, acu vreo 3-4
ani? "Am doar 18 anisunt nebun, iubesc şi nu am baaani". Mişto melodie,
pe atunci. Între timp m-am plictisit rău de ea. După care am realizat
că e cam stupidă. În altă ordine de idei, publicul căruia se adresa era
stupid şi el. Deci se potriveau. Oricum, prefer Nirvana cu Smells like
teen spirit. E mult mai ok şi mi se potriveşte ceva mai bine. Fiindcă
îmi place să cred că nu sunt stupid. Poate mă înşel, poate nu. Acum nu
mai contează.

Deci, 24 februarie, 2007. Ca să-l citez pe un
coleg, se împlinesc 18 ani de când am ieşit din pizda mamii. Exprimarea
e foarte plastică şi atunci când am auzit-o mi s-a părut amuzantă. Când
îmi este valabilă, îmi pare oarecum… altfel. Statul român mă
consideră un cetăţean matur, capabil să se descurce singur, capabil să
judece pentru el şi să facă diferenţa dintre bine şi rău, responsabil
în faţa justiţiei şi legilor. Statului român îi spun: ai luat ţeapă, bă.

 E
mişto că acum am voie să fac legal foarte multe lucruri înainte
interzise. Cum ar fi: să beau, să fumez, să fut, să conduc, să intru în
sex-shop, să intru în bar de streaptease, să intru în club, să votez…
Oricum le-am făcut şi înainte (mai puţin faza cu votatul), dar acum e
legal. Mda. Mulţam băieţi de privilegiu. Hai noroc şi la mai mare.

 

Data: 23 februarie 2007. În afară de later edit. 

Călătoresc foarte mult cu metroul. Aproape zilnic, chiar. Îmi place,
e rapid, mă duce unde am nevoie să merg, sau, dacă nu chiar la
destinaţie, măcar destul de aproape. Drept urmare, e logic că am nevoie
de abonament. Nu mă plâng, e ieftin. 11 lei pe lună chiar merită, faţă
de frăţiorul mai mare, R.A.T.B, care îmi ia 20. Deci, la preţurile
astea, n-ar trebui să mă plâng, că doar nu plătesc 40 de lei pe ratb,
respectiv 22 la metrou. În timpul săptămânii n-am avut probleme cu
metroul. Dar ce se întâmplă când tre’ să-ţi cumperi abonament,
duminica? O să vă explic imediat. Unul dintre drumurile principale pe
care merg este Rahova- Obor , respectiv de la Mărgeanului, de unde stau,
până la bunică-mea, la Obor, unde am calculatorul. Boon. Cum fac eu
traseul ăsta? Păi simplu. Tramvaiul 32 până la unirii, după care
respectivul metrou până la Obor (cu schimburile aferente). Până aici
toate bune şi frumoase. Astăzi, însă, n-a mai fost aşa. Abonamentul de
metrou a expirat ieri. N-are nimic, îmi zic, îmi fac azi, fără
probleme. Ţeapă. Ajung la Unirii, frumos, scot carnetul, scot
buletinul, ajung la casă, când, surpriză, la cele 3 ghişee, ciuciu.
Nicio cucoană. Mă duc la tanti aia care stă lângă aparatele de taxat,
întreb: "Nu vă supăraţi, la casă nu e nimeni azi?"; "Nu." "Nici în
partea cealaltă?"; "Păi nu, că nu lucrează decât de luni până sâmbătă."
Aha. Deci, stimate călător, dacă ai duminica drum cu metroul de la
staţia Piaţa Unirii şi n-ai abonament sau cartelă, îţi poţi pune
pofta-n cui. O să dai de o pancartă "PE AICI NU SE TRECE" de nu te vezi.

Bun.
Totuşi, acum ce fac, mă întreb eu, în drum spre ieşire. Păi, hai să
merg frumos pe lângă hanul lui manuc, pe la sfântul gheorghe via
spitalu colţea, să mă duc la universitate. Să iau tramvaiul 21 nu se
putea, fiindcă, cu lucrările de modernizare de pe moşilor, nu mai
circulă. Deci iau troleul 66 până la eminescu, iar de acolo pe jos.
Dar, dacă tot sunt la uiversitate, hai să intru la metrou, să văd dacă
e cineva la casă. Aşa că, cobor la metrou, mă duc la casă, surpriză, e
o tanti. Întreb: "Nu vă supăraţi, abonamente faceţi?"; vaca răspunde:
"Numai cu preţ întreg". Trag o înjurătură printre dinţi şi mă duc spre
66. N-am înţeles, de ce să plătesc dublu… În fine, ajung la Obor,
cobor la metrou, întreb dacă fac abonamente. Da, dar numai cu preţ
întreg. Uită-te la tabelul ăla să vezi unde se fac abonamentele cu preţ
redus: şi din câte am reţinut, avem Piaţa Unirii 1, 2, Universitate
(sic, nu făceau decât la întreg), Politehnică, Piaţa Romană, Gara de
Nord 1, Eroilor, iar în rest nu mai ţin minte. Deci, nu-mi rămâne de
făcut diseară decât să iau 86 până la gară, să mă duc la metrou şi să
întreb dacă acolo face, în caz că face, să-l iau până la Victoriei,
schimb, Unirii. Dacă nu, stau 20 de minute până vine 96-le, după care
să mai fac vreo 40 de minute până acasă.

 

 

Am avut ocazia sâmbăta trecută, să lucrez ca picollo la unul dintre
cele mai bune restaurante din Bucureşti. Nu am să-i dau numele aici,
poate vă veţi da seama şi singuri. Cum n-am nici  diplomă de ospătar,
nici n-am mai lucrat în domeniu, am avut noroc că m-a chemat şeful de
sală.
Bine, parte a norocului a fost şi faptul că un bun prieten
de-al meu lucrează acolo de vreo lună. Deci, sâmbătă dimineaţă, la ora
9:30, am fost acolo. Trebuia să fiu de la 10, dar bineînţeles, în bunul
meu stil, am ajuns mai devreme. Prea devreme, chiar. Aranjat frumos,
ras, tuns şi frezat, pantaloni negri, pantofi negri, ciorapi negri şi
cămaşă neagră, parfumat şi elegant, că deh, restaurant cu prestigiu, ce
mama mă-sii.
Pe la 10 au început să apară colegii. Îmi face
prietenul cunoştinţă cu cei care au venit, mergem la o ţigară, la un
suc, până să ne apucăm de treabă. Colegii de treabă, colectiv tânăr,
prevăd că nu voi avea probleme
cu ei. Nici n-am avut, dar asta veţi
citi în continuare. Bun, după  prezentările de rigoare, am fost pus să
şterg cuţitele spălate dimineaţă, cu o cârpă, să nu rămână urme de la
detergenţi şi chestii de-astea. Între timp, ceilalţi îşi făceau de
lucru cu spălatul pe jos, cu aranjarea meselor, nu de alta, dar de la
11 începeau să vină clienţii. Restaurantul este împărţit între o sală
mare care are barul inclus şi un separeu, sau, cum îi zic ceilalţi,
vip. Încep să vină clienţii, învăţ cum să fac un setup (pentru cei care
nu ştiu, aranjarea plate-ului, tacâmuri, şervet, adică aranjarea
tacâmurilor pe masă) ,aflu că sunt, normal, mai multe tipuri de
setup-uri, din care cele mai folosite sunt vreo 3. În fine, am eu
câteva emoţii
când fac primul setup, însă încep să mă obişnuiesc.
Curând după aceea, deja nu-mi mai văd capul de treabă, localul se
umple, eu fac setup-uri peste setup-uri, rugat de ospătari să mă duc la
masa cutare sau la masa cutare, încep să schimb scrumiere, ajut
ospătarii să ducă mâncarea, schimb iar scrumierele, mă plimb prin sală,
debarasez mesele ş.a.m.d. I-am făcut setup-ul chiar şi Nicoletei Luciu,
venită împreună cu iubitul şi încă un cuplu. Băi, numai cuvinte bune am
de spus despre domnişoară.
Îi subţirică, finuţă, frumoasă foc,
sprintenă, zici că-i o gazelă. Îmbrăcată normal, fără decoltee (mai
bine, n-aş fi avut  chef să scap farfuriile), dar extraordinar de
gingaşă.
Buun, după ce s-au servit mesele de prânz, în sfârşit apuc
şi eu să mă mai duc la o ţigară. Însă de pe la 7, a început chinul. La
cină, restaurantul e absolut plin. 3 sferturi dintre clienţi erau
străini, iar mesele care nu erau ocupate, erau rezervate. De la 19:30,
deja nu-ţi mai vezi capul de treabă şi este absolut un infern. Tre să
fii extraordinar de atent, du-te, schimbă
scrumiere, strânge
pahare, schimbă scrumiere, debarasează mese, zi ospătarului că e nevoie
de cutare lucru la masa cutare, însă asta nu-i nimic. Restaurantul,
după 9 jumate seara, în week-end se transformă frumos în club. Atunci
într-adevăr, priveliştea e extraordinară, dar nu-ţi rămâne timp să o
admiri. Dacă găseşti, ai ce admira. Cele mai frumoase femei din
Bucureşti se strâng la restaurant.
Femei frumoase, fuste scurte ,
decoltee, bărbaţi cu bani care le întreţin, puştoaice şi puştani de
bani gata, Gucci, D&G, Versace, Armani, tot felul de ţoale de
firmă, shot-uri de tequila, şampanie, sticle de Jack Daniels (costă 3
milioane una), barmani care fac spectacol (acrobaţii cu sticle,
shakere, meseriaşi oamenii), the finest of the finest din high-life-ul
bucureştean se strânge acolo. Până la 4 jumate, 5 dimineaţa, nu-ţi vezi
capul de treabă. Fetele dansează, unele fac streaptease în separeu, dar
ca ospătar, nu îţi rămâne timp să admiri show-ul. Începând de pe la 3
jumate, lumea, încet, încet, începe să plece, care mai de care pe 7
cărări,
bmw-urile, audi-urile şi merţanele se cară din parcare,
stângace, însă fii sigur că şoferii lor, oricât de beţi sunt, nu vor
avea probleme cu poliţia rutieră. Deja, la 5 dimineaţa începi să faci
curăţenie, chestie care mai durează o oră. La sfârşitul celor 20 de ore
de muncă, eram efectiv rupt. Nu mai puteam de picioare, tălpile mă
dureau îngrozitor şi eram sigur că asta a fost prima şi ultima mea zi
ca picollo. E greu, e extraordinar de greu. Pentru cei care cred că e
uşoară meseria asta, le recomand să meargă în jur de 80-90 de
kilometri, pe jos, pe parcursul a 20 de ore, să vadă ce înseamnă.

În rest, high-life-ul bucureştean este absolut impresionant. Dar nu-mi doresc să fac parte din el.

 

Data: 13 Februarie 2007

Viteză. Întuneric. Acordurile triste mă înconjoară. Am mai auzit
cântecul ăsta de câteva zeci de ori, îl ştiu pe dinafară, însă
niciodată n-a sunat atât de trist. Ochii cântă la fel. Lacrimile,
sărăcia, întunericul moleşitor, tristeţea, un om şi o vioară. Vioara
plânge, ochii cântă odată cu ea. La sfârşit, un pahar, metal şi hârtie.

 

S-a mutat în alt vagon , am rămas singur cu tristeţea. O îmbrăţişez şi îmi văd de drum.

 

Metroul…

călătoria cu metroul poate fi o adevărată
experienţă, cu condiţia să fii cu adevărat pregătit pentru ea. metroul
în sine este o altă lume, este lumea de sub lume, este întuneric şi
ţărână, este trecutul şi viitorul, este altceva pentru fiecare om în
parte. asta nu datorită călătoriei propriu-zise, ci datorită impactului
psihologic pe care această călătorie o are asupra noastră. întuneric,
viteză, viaţă şi gânduri, tristeţe şi bucurie, muritori de foame şi
boieri, închisoare şi libertate, întuneric şi lumină, în acelaşi timp.

dacă
mergi o dată cu metroul sunt şanse foarte mari să nu-ţi dai seama. dar
când mergi în fiecare zi, încet, încet, vei realiza, dacă îţi place să
gândeşti şi să filozofezi un pic. fiindcă altceva n-ai de făcut, dacă
eşti singur. în metrou ajungi la o stare de intimitate sublimă. eşti
singur cu gândurile tale, chiar dacă mai sunt 30 de oameni în jurul
tău. fiecare e singur cu gândurile lui şi asta e unic în această
călătorie. fiindcă în jurul tău fiind întuneric, mergând cu viteză, pe
geam nevăzând altceva decât întuneric şi cabluri, începi să faci
analize . analize asupra ta, analize asupra vieţii şi morţii, analize
asupra credinţei şi a lipsei acesteia, analize asupra ta şi a altora,
analize asupra banalităţii şi profundului, asupra întunericului şi
asupra luminii. nimic nu e superficial în acel întuneric. stând în acel
întuneric, îţi dai seama că până atunci ai fost gol de substanţă şi te
umpli. e locul în care poţi reflecta cel mai bine . multă lume, chiar eu
însumi, consideră metroul deprimant. până nu descoperi adevă rata natură
filozofică a călătoriilor nu ai cum să-l consideri altfel. şi aşa
rămâne deprimant, dar deprimant altfel. nu într-un fel superficial, să
ieşi afară şi să uiţi, ci altfel. dacă îl laşi, te marchează. adânc.
însă asta poate să o facă şi într-un alt mod. fiindcă eşti liber să
gândeşti la ce vrei, însă poţi doar să alegi să te gândeşti la ce
contează. 

 *partea I:

http://www.liquidpetrified.haos.ro/index.php?topic=50.0

 

Data: 3 Februarie 2007

La cererea amicului Phantom făcută aici: http://www.level.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=33929&highlight=

am decis să îl susţin în vederea campaniei sale.

  Data:1 Februarie 2007